Nu pentru-o lopată de rumenă pâine,/ nu pentru patule, nu pentru pogoane,/ ci pentru văzduhul tău liber de mâine… ar putea continua, varianta aproximativă, pentru secui, a versurilor lui Radu Gyr.

Secuii, parole d’honneur, sunt oameni ca toţi oamenii, au idealurile lor. Nu sunt nici extratereştri, nici vreo specie pe cale de dispariţie pe care o întâlneşti doar în armată sau pe la târgurile de artizanale din ţară. Nu au nimic din bizarul pesonajelor urmuziene. Sunt fiinţe umane din soiul cel mai comun: cu două mâini, două picioare, ochi, nas, buze, gură. Secuii se nasc, cresc şi mor, asemeni nouă, tuturor.

Până atunci, însă, îşi trăiesc veacul: lucrează, plătesc taxe, joacă hochei, se întrunesc, mai trag câte o beţie, jelesc, votează şi, da, din când în când mai cântă şi imnuri. Al lor, al nostru, al maghiarilor de pretutindeni, cum s-o nimeri, că aşa or fost şi or vrut vremurile. Oricât i-am căuta pe sub şa, nu-i putem acuza că şi-au făcut-o singuri. Drept dovadă, azi, la Bucureşti li se spune „bozgori”, adică fără patrie, iar la Budapesta, români, adică tot aia. Alte capitale n-au prea avut. Nu cred, aşadar, că au o condiţie de neînţeles pentru români.

Uitându-mă la ce scrie şi ce spune presa în ultima vreme în „chestiunea secuiască”, am un sentiment de déjà vu: tare-mi seamănă cu reacţia lui Ceauşescu din 20 decembrie 1989 , cea cu „huliganii din Timişoara”, sau, dacă vreţi, cu ieşirea lui Ion Iliescu din primăvara lui 1990, când cu „golanii din Piaţa Universităţii”. La fel cum recunosc în gesturile recente ale secuilor temeiuri care îi mobilizau pe nedreptăţitii de înainte de 1989.

Atitudinea jurnaliştilor care ne vând poveşti „înfiorătoare”, cu secui în blană de oaie, are aceleaşi resorturi mentale ca ale celor doi foşti preşedinţi ai României: fie nu cunosc îndeajuns problema şi, în consecinţă, nu(-şi) pot explica ce se întâmplă, fie uită de norme şi sar la gâtul subiectului despre care scriu, respectiv vorbesc. Efectele sunt cam aceleaşi ca în cazul inamicilor lui Ceauşescu şi Iliescu. Istoria consemnează că primul a pierdut, iar al doilea a biruit temporar, dar tot perdant rămâne pentru posteritate. Presa de azi nu se simte, nici ea, prea bine. Aceasta, şi pentru că are o problemă majoră de abordare. Cât despre inamicul public al ei, secuii/maghiarii, adie un vânt de autonomie. Unul mai puternic decât, să spunem, acum cinci ani. Nu mă număr printre cei care îşi pun poalele în cap când aud de autonomie – un indicator al democraţiei şi al maturităţii unei societăţi. Consider că e dreptul secuilor să îşi spună păsul despre cum văd ei că le-ar fi mai bine. Democratic, cu tot ce implică regulile acestui joc.

Ca orice minoritate ieşită din teroare, maghiarii din Transilvania au avut o listă de priorităţi, de drepturi pe care şi-au propus să şi le câştige. Altele decât suratele din fostul bloc socialist, care, de bine de rău, s-au bucurat de unele drepturi. Ai noştri, cei din Ardeal, au luat-o de jos. Aduceţi-vă aminte: la început, au cerut nume de străzi şi plăcuţe bilingve. Mai târziu, şcoli şi universitate în limba maghiară. Presa a reacţionat, aproape invariabil, pe acelaşi ton şi cu aceeaşi vehemenţă. Momentele au fost depăşite, s-au găsit soluţii amiabile politic. În prezent, mărul discordiei este autonomia. Presa o ţine însă  pe ai ei, incapabilă de a învăţa din trecut, de a prinde tendinţele şi de a anticipa. Vom avea o presă normală când (şi) despre maghiari se va vorbi în alt registru. Până una alta, sunt cetăţeni deplini ai României, un detaliu pe care cu greu îl regăseşti în discursul mediatic autohton.

Victimizarea, aruncarea în derizoriu şi atacurile nedrepte la adresa secuilor au şi un efect necalculat: le întăreşte acestora apartenenţa de grup. Se simt mai puternici şi mai mândri. Spre deosebire de mulţi dintre românii rămaşi în ţară, au o speranţă, o direcţie, un ideal. Acestea, o ştim, nasc energii, revitalizează calităţi şi dau graţie. Secuii sunt după un proces de două decenii în care văd limanul. O simt şi ei, o ştiu şi cei care le urmăresc cu mintea limpede evoluţia. Exemplele cu arderea în public a păpuşii care îl reprezenta pe Avram Iancu sau alte „grozăvii” de acelaşi calibru sunt teribilisme mediatice. Problemele de fond sunt în relaţiile de afaceri şi în cele sociale. Acolo poţi evalua schimbările şi acolo ar putea mânca presa o pâine cinstită.

Secuii ne cunosc mult mai bine decât şi-ar putea imagina jurnaliştii care îi trag de şireturi. Au învăţat de la noi, ne ştiu slăbiciunile, apucăturile, dar şi calităţile. La capitolul acesta suntem rămaşi în urmă. Una dintre constucţiile importante din societatea românească a ultimelor două decenii (de care se vorbeşte prea puţin) este calitatea relaţiilor de zi cu zi dintre românii şi maghiarii din Transilvania. Societatea, publicul e înaintea celor care fac agenda publică. Însă, când cineva lipsit de credibilitate, cum este presa românească de astăzi, îţi spune că ai mâncat usturoi, s-ar putea să o iei de compliment. Pe undeva, e ca în listele acelea negre pe care le făcea România Mare, publicaţia lui Vadim: te simţeai confortabil când te vedeai printre „nominalizaţi”. E neproductiv să consumi atâtea energii despre subiecte care, în fond, nu au o relevanţă publică mai mare decât Irinel Columbenii sau „mezelurile” folclorului mahalagist. Nu mai spun de lipsa temelor pozitive. În schimb, cum trage un secui câte un (mă scuzaţi) pârţ, hop şi presa, iritată foc, îşi descoperă vocaţia pitbullian-patriotică şi dăi şi luptă.

Provocarea meseriei ăsteia, de jurnalist, atunci când informezi, e să o faci cât mai obiectiv, cu bun simţ şi bună credinţă. Putem găsi zeci, sute de linkuri sau printuri din presa post-decembristă cu articole scrise despre maghiari, care, pentru cineva care cunoaşte „realităţile din Ardeal” (şi sunt destui), provoacă dacă nu greaţă, atunci zâmbete. În presa românească de azi, oameni precum Laci Bölöni, Albert Barabási sau Béla Károlyi sunt consideraţi români. László Tőkés sau liderii secui, în schimb, nu. Îngeri şi demoni, după cum o cere situaţia sau nici măcar. Titluri ca acesta sunt de predat la seminariile de jurnalism. Sau comparaţi un titlu din prestigioasa Popular Science cu variantele româneşti din  jurnalul.ro, protv.ro sau realitatea.net, ca să dau doar câteva exemple. Poate părea un lucru nesemnificativ, dar spune foarte multe despre superficialitatea, provincialismul şi filosofia presei româneşti. De unde şi până unde László Albert Barabási român? E ilar. Chiar dacă Barabási ar fi feciorul lui Gheorghe Funar, asta contează în ştire? De ce se mai irită atunci presa autohtonă când francezii şi-l revendică pe Brâncuşi, Cioran sau, nu mai spun, Ionesco?

M-am decis să scriu acest articol citind mai multe texte despre păţaniile din ultimele zile ale hocheiului românesc. Mă întreb doar, cum ar reacţiona presa din România dacă la un meci între reprezentativele, să spunem, de curling ale României şi Republicii Moldova, sportivii basarabeni, sau o parte a lor, ar cânta „Deşteaptă-te române”? Ar fi chiar atât de strigător la cer? Imnul Ungariei spune „Doamne binecuvântează-l pe maghiar!”, nu „Doamne binecuvântează Ungaria!”.